Categories
Personal Development

Cât de mari trebuie să fie provocările ca să ne putem jelui?!

În fiecare zi ne confruntăm cu zeci de situații în care trebuie să luăm atitudine, ca să le rezolvăm cu succes. Probabil ar fi mult mai simplu dacă tot ar fi bine și s-ar rezolva de la sine. În general să nu existe probleme și să nu mai avem pe ce ne jelui. 

Să trăim în raiul promis și să ne bucurăm în fiecare zi de viață. Pe cât de tare ai dori să fii parte din așa o realitate?! De câte ori ai simțit că nu mai poți sta în pat și lenevi în perioada sărbătorilor?! Chiar și copii mici se plictisesc să stea în casă. Ei își doresc prieteni cu care să facă nebunii. Să-și poată pune forțele la încercare ca să vadă câte reușesc până adorm. 

Partea cea mai interesantă este că provocările niciodată nu se termină, doar dacă nu am murit cumva. 😀 

Când te prinzi că te jelui sau te victimizezi prea mult, e timpul să te întrebi, dacă nu cumva te provoci prea puțin și problemele, pe care vrei să le rezolvi, sunt prea mici și simple. 

Oamenii sunt ființe foarte complexe, care au construit tot ce folosești în fiecare zi, poate e timpul să te întrebi, care totuși e arostul meu în lumea aceasta?! Poate ești tu devină nu ceilalți, dacă te jelui prea mult și te victimizezi?! 

*drepturi de autor pentru iconița din imagine.

Categories
Personal Development Social

Fericirea era la noi acasă

Îmi aduc aminte cum ieșeam din casă în mahala și vedeam o gloată de copii. Fericirea mă umplea și nici nu reușeam să mă gândesc la toate jocurile și nebuniile pe care avea să le facem împreună. Fie că era vară, fie iarnă, noi ne găseam ocupații. Vara o petreceam de cu zori pe stadion, jucam fotbal, poarca, de-a prinselea, joc de cărți, de-a războiul, spuneam anecdote, mergeam la pădure, la iaz, ori la cireșe, ori ieșeam la șes după ce ploua și ne jucam în apă. Așteptam copiii de la oraș să vină în vacanță la bunei. Ne povesteam cum a trecut anul și ce mai avem nou. Trecea vara repejor, chiar dacă nu aveam iPhone/iPad/iMac.

Iarna eram foarte activi, în special noaptea. La prima ninsoare eram primii la săniuș și aveam grijă să bătătorim traseul. Cei mici veneau a doua zi și trebuia să fie pista pregătită. Mai în serios, chiar și apă căram ca să facem traseul mai lunecos. Urmau cursele ca să identificăm a cui sanie e mai rapidă. Era frig de îngheța pământul, dar nu și noi. Eram veseli, prietenoși, plini de viață și săritori la nevoie.

O copilărie de vis aș spune acum.

Acum merg din nou în sat și nu mai văd acea gloată de copii. Stau în casă, ori sunt mai puțini – nu cunosc.

Vecinul cu care jucam și vara, și iarna, a plecat ”la” Italia. Cel mai bun prieten a plecat ”la” Franța. Ceilalți copii de odinioară s-au rătăcit în lume. Nu mai vin nici la părinți, nici la bunei, nici să vadă casa părintească. Plecarea ne-a răpit trecutul sau l-am sacrificat noi pentru o viață mai bună – cine știe. Îmi este dor să fie casa plină, să tai lemne pentru foc, să mă dau cu sania, să fie toți la masă și să ne povestim de toate. Nu realizez cât de multe am pierdut, dar am un gol ce nu mă lasă liniștit.

Mă doare, căci mai am prieteni și colegi, care au plecat or pleacă grămadă. Am impresia că am rămas un pumn de oameni, care ne tot învârtim pe loc. Atât de mult avem nevoie de voi acasă, atât de mult se simte lipsa tuturor. De parcă nimeni nici n-a fost vreodată, de parcă acei oameni s-au evaporat în nori.

Nu pretind că îi înțeleg pe cei ce pleacă, dar îmi dau seama că nu le este nici lor ușor. Indiferent de motive, veniți din nou acasă, măcar în vacanță, ca să-i vedeți pe ai voștri părinți.

*Mulțumesc Unsplash.com pentru imagine.

Îți mulțumesc ție că ai fost pe aici, sper să revii curând.

Îndemn: Nu înceta să înveți și să fii curios, caută răspunsuri și primește plăcere.